Schimbare la fata

Ma gandeam sa-mi mut blogul in casa noua, dar daca tot nu m-am mutat, am zis sa zugravesc putin macar :)

Read Full Post »

Impresii africane

Nu-mi place sa citesc notele de calatorie ale altora, de aceea nu vreau sa va plictisesc nici eu cu ale mele, mai ales ca Egiptul, de unde m-am intors recent, nu mai e o destinatie foarte exotica si a devenit chiar accesibila. V-as impartasi, totusi, cateva observatii si experiente personale traite acolo.

Rusii

Primul lucru care m-a mirat inca inainte de a ajunge la hotel a fost ca majoritatea inscriptiilor, indicatoarelor, firmelor luminoase sunt dublate (sau chiar scrise exclusiv) in rusa. Mai mult, unele erau chiar specific rusesti, de genul „Beryozka” (mesteacanul), desi nici urma de vreo beryozka pe o raza de cateva mii de km, banuiesc. Apoi am constatat ca nici cantitatea de rusi pe metru patrat nu era neglijabila: multi, galagiosi, aciuati strategic in fata barurilor, facand periodic si constant plinul paharelor cu „John Waler” si alte tarii de la all-inclusive. Un anturaj atat de „diferit” ma facea sa ma simt ca acasa, si nu intr-un sens bun. Mai tarziu aveam sa aflu de la ghidul nostru ca rusii au ajutat la construirea digului pe Nil, care a pus capat inundatiilor anuale, iar de atunci sunt rasplatiti cu sejururi in statiunile de pe malul Marii Rosii, astfel explicandu-se invazia slava si, in consecinta, adaptarea pietei la aceasta categorie de clienti.

Piramidele

Desi drumul cu autocarul pana la Cairo e obositor, piramidele merita vazute. Doar pe dinafara, in cazul meu :) Si in piramida lui Keops, si in cea a lui Kefren se poate intra, insa, din pacate, nu am afost avertizati ca nu se recomanda claustrofobicilor. A fost nevoie sa platesc biletul, sa astept la coada si sa ajung chiar la intrare, ca sa realizez ca nu voi rezista daca intru acolo si sa fac cale-ntoarsa. Intrarea e inalta de cel mult 1m, si doar vazandu-i pe cei care ieseau din piramida – grabiti, transpirati si semi-sufocati – aveam impresia ca nu-mi ajunge aer. Cei mai curajosi din grupul nostru au intrat, totusi, apoi ne povesteau ca prima parte au traversat-o aplecati, insa cu cat mai mult se adanceau, cu atat mai spatios devenea tunelul, dar si cu atat mai cald, urat mirositor si irespirabil era aerul. In camera mortuara se afla in permanenta 2 gardieni, care nu-mi explic cum rezista acolo. Dintre celelalte locuri vizitate, cel mai mult mi-a placut templul Karnak, un complex imens, mai exact, unde as fi putut ramane si cateva zile, ca sa vad tot.

Shopping

Auzisem multe despre comertul din tarile de prin zona, dar trebuia sa vad cu ochii mei cum fac se fac cumparaturile acolo. Ei bine, nu am avut mult de asteptat :) Cum magazinele lor sunt amplasate in siruri lungi pe orice straduta, este imposibil sa mergi sau sa te plimbi prin oras, fara a fi abordat de vanzatorii foarte insistenti. Interesant e ca au strategii bine puse la punct pentru a te atrage in magazin, unde – nu-i asa? – nu esti obligat sa cumperi, poti doar sa bei un ceai de carcade, sa-l ajuti sa scrie un sms unui prieten din Romania, sa primesti (gratis) numele tau scris cu hieroglife egiptene pe papirus – orice, numai sa te vada pe terenul lor. Iar acolo sigur te conving sa cumperi ceva, sunt chiar buni. Ma gandesc acum ca ar fi cateva persoane carora le-ar prinde bine un „sales training” in Egipt, inainte de a aborda potentiali clienti ;)

Ei pretind ca au preturi diferite in functie de tara de origine a cumparatorului: mai mari pentru cei din Europa de Vest, mai mici pentru estici. Dar totul se negociaza. Poti cumpara un produs cu un pret infim fata de cel anuntat initial. La inceput ai impresia ca au fost adevarate chilipiruri. Problema e ca, dupa mai multe tranzactii de acest gen, incepi sa te simti pacalit, pentru nu poti sa-ti dai seama care e valoarea reala a produselor si ramai cu impresia ca ar fi acceptat si un pret mult mai mic.

Snorkeling

Pentru o persoana care nu stie sa inoate (si i-i cam frica de apa :P) sa ajunga sa faca snorkeling e o mare realizare :) Intai a trebuit sa invat sa respir exclusiv pe gura prin tubul de plastic, cu masca pe fata. Desi a durat ceva, aveam impresia ca odata ajunsa in apa voi uita tot si nu voi reusi. Dar dupa depasirea pragului psihologic (a se citi: bagarea capului sub apa, ceea ce n-a fost usor), am uitat, pur si simplu, ca e prima data cand fac asta, ca respir printr-un tub si m-am holbat linistita la corali si pesti de toate culorile din apropierea insulei Giftun. A fost extraordinar.

Cand a oprit vaporul in larg, intr-o zona cu recifuri de corali, la o adancime de 20m si toti s-au aruncat in apa, m-am lasat si eu convinsa sa intru (cu vesta de salvare pe mine, bineinteles). Dar la numai cativa metri de barca, m-am panicat rau la gandul ca pamantul e foarte departe de picioarele mele si m-am intors in viteza, multumindu-ma sa urmaresc de la distanta delfinii care au aparut in scurt timp si inotau alaturi de oameni. Poate data viitoare :)

Egiptenii

Sunt prietenosi (si se adreseaza, de regula cu „my friend”), zambesc mult, larg (desi au probleme cu dantura, cred ca din cauza apei). Cuvantul lor preferat este „bacsis” :) Pentru orice serviciu trebuie sa le dai cateva lire in plus si daca ai ceva de replicat iti vor explica senini ca asa e traditia la ei.

Am vazut foarte putine femei si doar seara, o fi avut vreo legatura cu ramadanul, care era pe sfarsite in acea perioada. Poate si ei le vad rar si doar imbracate in negru din cap pana in picioare (neinspirat outfit la 40 de grade, cred eu), de aceea se arata atat de impresionati la vederea turistelor, cand nu mai pot scoate decat interjectii sau apelative de genul „mmm, shakira”. Cert e ca prietenul meu a trebuit sa raspunda de sute de ori la intrebarea „husband or friend?”, nu-l mai scoteau din „lucky man” si „how many camels?” :) Cireasa de pe prajitura a fost ca, aflati indrum spre casa, cand credea ca s-a terminat saracul, pana si controlorul de la aeroport a reactionat la fel si i-a adresat un ultim „lucky man” :) Probabil asta spun tuturor, nu ma flatez, dar mi-au mai zis multi ca seman cu egiptencele si, din cate am vazut, tind sa le dau dreptate.

Cam astea ar fi cateva randuri care m-am gandit ca merita insirate aici, anuntati-ma daca a citit cineva pana la sfarsit :P

P.S. Imi pare rau ca a durat atat de mult pana sa ajung sa scriu, jobul meu nou si foarte solicitant e de vina, dar intru eu in ritm in timpul apropiat.

Read Full Post »

Marea deconectare

Pentru toti cei care mi-au scris, mi-au lasat mesaje pe robot sau doar s-au gandit la mine: sunt vie, bine, sanatoasa, intr-un cuvant – intacta, doar putin mai bronzata.

Am ales un hotel care nu avea wifi, ca sa nu cad prada tentatiei. Nu mi-am activat roaming-ul pentru ca n-aveam chef de vorba. Concluzie: pot supravietui cu succes timp de cateva saptamani fara internet si telefon, departe de casa.

O veste la fel de buna este ca, revenind, constat ca nu mi-am sters din creier chiar toate parolele :)

Acum imi testez circuitele si revin mai tarziu cu detalii.

Read Full Post »

Cave canem

Se tot vorbeste si s-a scris mult despre cainii maidanezi care au impanzit pur si simplu orasul in ultimele luni. Si nu sunt doar multi, ci si agresivi, astfel incat chisinauienii cer sa se faca ceva, deoarece se tem pentru sanatatea lor si a copiilor lor. Deocamdata, „solutia umana” a autoritatilor este de a-i prinde, castra si aduce teferi si (aproape) nevatamati exact in locul de unde i-au luat! De parca, vorba unui prieten, pericolul ar consta in apetitul lor sexual, si nu in faptul ca am putea fi sfasiati oricand de haitele lor organizate.

Dar ce ne facem cu cainii necastrati, nevagabonzi, dar la fel de periculosi? Mai bine zis, cu stapanii lor, mari iubitori de animale, adica cei care iubesc animalele mai mult decat oamenii, altfel nu vad de ce ar tine in casa aceste masini de sfartecat beregate de oameni nevinovati.

O reprezentanta de vaza a acestei tagme este vecina mea, o domnisoara trecuta de prima tinerete, care sta impreuna cu mama sa la parter, prima usa de la intrare. Mereu incruntata, nu saluta pe nimeni, pe mine nu m-a placut niciodata, desi n-am avut onoarea de a schimba vreo vorba. Marea ei pasiune a fost timp de multi ani un ciobanesc german – nu mi-a fost dat sa vad vreodata o fiara mai salbatica decat „cel mai bun prieten” al ei. Toti cei care mi-au calcat pragul in ultimii ani ramaneau inmarmuriti la auzul urletelor pe care le scotea cerberul din spatele usii cu nr. 1. Ori de cate ori il scotea la plimbare, il tinea in lesa, dar fara botnita, iar daca aveam nenorocul sa mi se intersecteze calea cu a lor, cainele se napustea spre mine cu o asemenea furie, incat imi ingheta sangele in vine si ma gandeam cu groaza ce se poate intampla daca intr-un anumit moment nu mai reuseste sa-l retina si scapa animalul. Pe cativa dintre vecini i-a muscat, multa lume din zona s-a plans, dar ea continua sa-l apere cu inversunare si sa il scoata la plimbare de cateva ori pe zi in aceleasi conditii.

Pana intr-o zi cand am vazut-o plangand in hohote si am crezut ca o fi vreo problema cu mama ei, batrana si bolnava. Apoi am aflat ca, de fapt, murise cainele. Nu stiu ce si cum se intamplase, dar eu am simtit o mare usurare. Imi venea sa dau de baut la toti vecinii. De sufletul raposatului, bineinteles :) Puteti sa ziceti ca n-am inima sau ce vreti, dar nu eram singura care se bucura ca si-a dat duhul fiara care ne terorizase atat de mult timp.

Insa iata ca linistea de care ne-am bucurat o perioada mult prea scurta se apropie de sfarsit. Vecina mea nu mai e in doliu, se pare: ieri dimineata am vazut-o „educand” un pui de ciobanesc german. Si stiu ce roade a dat dresura ei prima data…

Read Full Post »

Nunta si nemaritata

Ce poate fi mai placut auzului decat intrebarea „Tu cand te mariti?” ?

Poate doar aceeasi intrebare auzita de la 200 de persoane in aceeasi zi…

Ei bine, nunta a fost de pomina. Miri frumosi. Mancaruri alese si vin bun, din via noastra :) Muzica absolut superba, niste instrumentisti foarte buni – „Ciocarlia” lor i-a lasat pe nuntasi cu gurile cascate.

Eu, insa, in calitatea mea de sora (mai mare) a miresei, am avut de suportat mai multe inconveniente. Banuiam ca asa se va intampla, dar asteptarile mi-au fost depasite cu mult.

Intai, rudele si prietenii de familie pe care ii salutam aveau grija (cu rare exceptii) sa se intereseze despre starea mea civila. Nu m-ar intreba de sanatate sau altceva, doamne fereste. Asa procedeaza de cativa ani, dar devin tot mai incrancenati parca. Mi-au zis unii mai „diplomati” si: „Vezi, ca timpul trece.”

Apoi, toate urarile si toasturile se incheiau cam in modul urmator: „Ti-a luat-o sora inainte, dar asteptam si nunta ta degraba…” Ce e aici, alergari peste obstacole, curse de cai, de mi-a luat-o inainte si trebuie sa recuperez?

Stiam din timp ca nu voi participa la aruncarea buchetului, fiind sigura de deznodamant, si oricum nu ma inghesui niciodata la prins, mi se pare un obicei cam stupid. Dar am fost fortata, practic, sa ma aliniez cu celelalte domnisoare. Buchetul a ajuns in mainile alteia, evident, iar indemnurile auzite in drum spre locul meu: „Ei, lasa….”, „Data viitoare…” menite sa ma consoleze, de parca as fi trait cine stie ce drama, m-au scos pur si simplu din pepeni.

Asa imi venea sa smulg microfonul din mana prezentatoarei si sa le spun:”Oameni buni! In primul rand, am 26 de ani, nu sunt chiar cu un picior in groapa, nu-mi mai puneti cruce. In al doilea rand, as fi putut fi casatorita de la 18 ani (si as fi avut deja vreo 3 copii, probabil), dar nu sunt, pentru ca asa am ales – acum ma felicit pentru asta – si nu voi fi prea curand din acelasi motiv. Iar in al treilea – sunt un om fericit. De ce insistati sa ma vedeti in randul celor cu pirostriile puse?”

Pentru interactivitate, poate as fi facut si un sondaj, eventual anonim, ca sa aflu cati dintre ei sunt multumiti de alegerea facuta si cat de fericiti ii face casnicia pe acesti ferventi promotori ai mariajului.

Dar n-ar fi suportat. Mai grav, n-ar fi inteles. Iar eu am o singura sora si n-am vrut sa-i stric sarbatoarea, care ar fi trebuit sa fie a ei, fara prea multe devieri in directia surorii ei mai putin conventionale si mai putin maritate.

Read Full Post »

12 cm

Vecinii mei de jos nu sunt prea happy zilele astea. Eu incerc sa nu exagerez, dar trebuie sa ma obisnuiesc cu pantofii mei noi (pe care ii voi purta duminica), deci mai exersez prin casa :D Port destul de rar tocuri, iar atat de inalte chiar n-am mai purtat de mult. Cred ca v-ar amuza sa vedeti cum trebaluiesc, duc, aduc, aranjez, rearanjez, etc. (mai sunt multe de facut pentru nunta surorii mele) incaltata cu pantofii aceia. Probabil dintr-o parte arata ca un intro interminabil al unui film porno de duzina, fara sa urmeze nici un fel de actiune :P Dar ma consolez cu gandul ca antrenamentele se desfasoara conform programului si nu s-au inregistrat accidente :)

Ar mai fi o problema: cred ca voi fi cam inalta si nu voi avea cu cine sa dansez :) Ramane de vazut.

O prietena mi-a spus ca daca as purta in fiecare zi, n-ar mai fi nevoie sa invat iar. Insa nu e pentru mine, mersi. Strainii care ajung in tara noastra sunt uimiti sa descopere ca ziua in amiaza mare fetele umbla imbracate prin oras in rochii de seara, cu machiaj de seara si, bineinteles, pe tocuri. Unele nici nu-si imagineaza ca ar putea sa iasa din casa fara acest „echipament”. Mai curios e ca si la iesirile foarte casual, la iarba verde, de exemplu, se intampla sa se prezinte astfel, am vazut de prea multe ori. Inteleg ca pe tocuri se simt mai feminine, mai inalte, mai suple, mai sexy… Dar sa te supui unui asemenea supliciu zi de zi, ora de ora, mi se pare pe cat de obositor, pe atat de nesanatos, ca sa nu mai zic de situatiile in care e de-a dreptul ridicol.

Ocazia cu care le voi purta eu fiind cat se poate de nobila, tineti-mi pumnii pentru tocurile care trebuie sa reziste toata noaptea, si eu pe ele :)

Read Full Post »

Amintire

Am o memorie foarte selectiva. Inca n-am inteles dupa ce principiu selecteaza, ce-i drept :) Dar prima mea amintire ramane a fi cea mai clara dintre toate. Cred ca primul lucru intiparit in memoria oricarui copil este unul care il marcheaza si ca cea mai veche amintire a unui om poate spune multe despre acesta. De aceea uneori ii intreb pe oamenii cu care ajung sa stau la povesti ce isi amintesc ei din trecut, trecutul lor cel mai indepartat.

Aveam trei ani. Iarna. Ma intorsesem cu tatal meu de la gradinita, aveam nasul inghetat si abia ma puteam misca in hainele groase si in paltonasul mai mare decat mine. Nu am stat sa ma dezbrac sau sa ma descalt si am zbughit-o imediat spre camera cea mai mica. Nu stiu daca imi spusese taticul ceva inainte, dar aveam sentimentul ca ceva frumos trebuie sa se intample. Ca de ziua mea, cand asteptam sa primesc cadouri. Imi amintesc pana si mirosul dulceag si caldura din casa. Am intrat si am vazut-o pe mama mea, frumoasa si zambitoare, asezata pe pat. In brate tinea ceva invelit intr-o paturica verde. M-a chemat langa ea, a dat putin paturica la o parte, lasand sa se vada un nasuc mic si doi ochi maari, si mi-a spus: „Aceasta e surioara ta”.

Atat de mult trebuie sa ma fi impresionat scena aceea, incat acum as putea-o reconstitui pana la cele mai mici detalii.

Si scriu despre asta pentru ca sunt trista. Sora mea se marita peste cateva zile. Ma bucur sa o vad fericita si, oricat de greu mi-ar fi sa accept ca my lil’ sis nu mai e atat de little, nu asta e problema. Dar dupa nunta va pleca departe, deci ne vom vedea foarte rar. Si imi va lipsi enorm.

Read Full Post »

Flashback

De ceva timp, toata lumea din md cu care vorbesc pomeneste periodic despre odnoklassniki.ru (un fel de classmates.com sau colegi.ro rusesc). Eu eram destul de reticenta in privinta lui si nu intelegeam ce mare lucru se poate intampla acolo. Dar cand m-a intrebat si fata care-mi face manichiura daca sunt pe odnoklassniki, mi-am zis ca asa nu se mai poate, trebuie sa studiez problema.

Aveam cateva motive pentru care refuzam sa ma inregistrez pe site-ul acela. In primul rand, e rusesc. Ce sa caut eu acolo, daca n-am facut scoala (iar armata si mai putin) in Rusia? Dar se pare ca site-ul are sectiuni pentru toate republicile ex-sovietice, si, in lipsa unei alternative autohtone, moldovenii isi dau intalnire acolo.

Apoi sunt deja inregistrata pe o gramada de retele sociale (care nu-mi folosesc la aproape nimic). Acolo comunic (daca „poke”, „pillow fight” etc. inseamna comunicare :) ) cu prietenii, unii colegi de munca, si cateva persoane noi, desi mai putine, caci n-am timp pentru asta si nu accept invitatiile de la straini.

Si chiar daca i-as gasi pe site, nu am ce vorbi cu fostii mei colegi de facultate. Cu extrem de putine exceptii (care mi-au ramas prieteni si tinem legatura si fara ajutorul site-urilor specializate), pur si simplu nu am nimic in comun cu ei, suntem din dimensiuni paralele :)

Ceea ce uitasem eu (sau doar nu m-am gandit la asta in contextul odnoklassniki) e ca am fost si la liceu candva :) Nu s-a intamplat demult, doar 8 ani au trecut, dar parca e vorba de o cu totul alta epoca. Imi placeau colegii de liceu, ne intelegeam, ne distram atat de bine impreuna si asa dragi imi erau – poate pentru ca eram copii si nu eram eu inca atat de exigenta cu oamenii… In fine, despre cei mai multi dintre ei nu mai stiam nimic. Si i-am regasit acolo.

Este extrem de ciudat sa-i vezi pe cei care te trageau de cosite ca au devenit oameni in toata firea, cu neveste, copii, sa afli ca au joburi, conduc firme si ca sunt imprastiati prin toata lumea.

E si mai ciudat sa constati ca nu conteaza ce performante au avut in scoala – multi dintre cei mediocri sau chiar codasi o duc mai bine decat premiantii.

Cred ca sunt nostalgica :) De cateva zile, de cand mi-am facut contul acela si ma contacteaza noi si noi colegi, imi tot revin in minte episoade din perioada liceului, lucruri pe care le-am invatat, chipurile baietilor draguti din clasele mai mari, mi-am amintit chiar si unele nume de profesori pe care n-as fi crezut ca le mai am stocate undeva :)

Ii inteleg acum pe cei care erau atat de incantati cand regaseau pe cineva din trecutul lor pe odnoklassniki. Pacat ca nu ne putem „intalni” la noi acasa, in .md

Tu stii ce mai fac colegii tai?

Read Full Post »

26

Acum exact 36 de ani, in Anglia anilor ’70 se nastea un copil dragut, care in scurt timp a primit ciudatul nume Wentworth (Miller).

Peste fix 10 ani, aflat deja peste ocean, Wentworth sufla in lumanarile de pe tort si cu siguranta nu-si punea dorinta ca atunci cand se va face mare, frumos, destept, bogat si celebru sa o cunoasca pe bruneta neastamparata care vedea lumina zilei in acel moment la Chisinau :)

Am supravietuit eu cumva si fara ochii lui albastri innebunitori, dar tot e un semn fapul ca suntem nascuti in aceeasi zi, and i don’t mess with fate :D

Stiu ca daca, prin absurd, Wentworth ar aparea acum aici, mi s-ar incalci limba de trei ori pana sa-i pronunt numele :) Went-worth, Went-worth… Dar sa apara, ca solutii de descalcire gasim noi :)

Eu, dupa cum va puteti da seama din randurile de mai sus, pana la 26 n-am devenit nici mai desteapta :), nici prea bogata, celebra – nici atat. Noroc ca I got the looks :))
Glumesc, bineinteles :) Dar zilele de nastere parca ma impun sa trag linie si sa fac totaluri despre cum a fost anul care a trecut, si decat sa incep cu „demisie – checked, despartire – checked etc.”, mai bine imi trec in revista fanteziile cu frumosul asta de pe wallpaper, pana ma plictisesc, apoi, pentru diversitate, ma uit la al doilea desktop, unde am alt frumos, of course, dar nu e nascut in 2 iunie, deci il ignor deocamdata :P

Si inainte de a va ameti definitiv cu aberatiile mele aniversare, inchei cu mentiunea ca patru prietene dragi ale mele sunt Gemeni, deci e o luna foarte aglomerata :) La multi ani, Violeta, Alina, Doina si Corina!

Read Full Post »

Avem un domain, cum procedam? :)

La inceput mi s-a parut genial.
Apoi l-am urat.
Acum iar imi place, dar nu mai sunt sigura ca il vreau :)

Deci sa decida „poporul”: va place decolt.eu? Si acum e redirectionat spre blogul meu, il puteti folosi. E mai scurt, deci mai comod, probabil. Dar merita? :)

Va rog sa comentati.

Read Full Post »